Aylin Cadîr spune că, în copilărie, îi era rușine să-și rostească numele, pe care oamenii îl pronunțau adesea greșit. Astăzi, actrița vorbește cu mândrie despre originile sale turcești dobrogene, despre educația strictă primită de la părinți și despre relația puternică pe care o are cu sora ei mai mică, Ayfer.
Născută și crescută în Constanța, Aylin și-a petrecut copilăria în comunitățile turcești din Dobrogea. Tradițiile, muzica și întâlnirile de familie au făcut parte din lumea ei de atunci. Îi plăcea să cânte și să exploreze împrejurimile, iar limba turcă a fost prima pe care a vorbit-o.
„Sunt născută și crescută în Constanța, dintr-o familie de turci dobrogeni. Mi-am petrecut copilăria în satele și comunitățile de turci din și de pe lângă Constanța. Părinții mei sunt amândoi turci, și asta a fost și prima limbă pe care am vorbit-o, pentru că asta se vorbea în jurul meu.”
Actrița își amintește cu drag de părinții săi și de mesele tradiționale, de dulciurile pregătite în gospodării și de nunțile care deveneau sărbători ale întregului sat. Tatăl ei era maistru mecanic auto, apreciat în Constanța, iar ambii părinți au avut un rol important în formarea sa.
Legătura cu sora ei mai mică, Ayfer, a trecut prin schimbări. În copilărie se mai și certau, dar astăzi se susțin reciproc. „Relația cu sora mea este așa: când eram mici ne cafteam, azi ea este sprijinul meu cel mai mare, așa cum sunt și eu pentru ea.” Ayfer și soțul ei duc mai departe tradiția meselor familiei prin restaurantul lor din București, „Ou București”, potrivit mărturisirilor actriței.
În familie, disciplina și independența au fost valori esențiale. Mama a fost mai strictă cu regulile și organizarea, în timp ce tatăl a încurajat-o să se descurce singură și să-și construiască propriul drum.
„În ceea ce privește educația mea, ai mei m-au crescut destul de strict, mai ales mama. Tata m-a încurajat mereu să fiu pe picioarele mele, să nu depind de nimeni. Mama m-a învățat să fiu ordonată și, când mă apuc de ceva, să îl fac cum trebuie. Erau stricți cu școala, voiau să am rezultate bune, ceea ce nu a fost greu, pentru că eram conștiincioasă.”
La 16 ani, Aylin a mers la București pentru concursul organizat de PRO, în 2002. Părinții au susținut-o, iar după ce a câștigat i-au oferit mai multă libertate și încredere. „Totuși, la 16 ani, în mod neașteptat, m-au susținut în totalitate când am venit la București la concursul de la PRO, din 2002. După ce am câștigat, au lăsat frâiele și mi-au dat toată încrederea lor. Și bine au făcut.”
Numele ei, mai puțin întâlnit în România în anii 1990 și 2000, o făcea să se simtă stânjenită. Oamenii îl pronunțau greșit, iar ea trebuia să-l repete de mai multe ori. „Îmi amintesc că mi-era rușine să-mi spun numele. Oamenii nu înțelegeau și mi-l poceau. Eram nevoită să îl repet de câteva ori, ceea ce îmi dădea un disconfort mare. Acum, numele meu este întâlnit destul de frecvent, dar în anii 1990-2000 nu era atât de des întâlnit.”
Aylin crede că nevoia de a se adapta i-a dezvoltat o abilitate utilă, dar care poate deveni apăsătoare dacă o îndepărtează de propria identitate. O replică din spectacolul „Exil”, de la Teatrul Național din București, a rămas cu ea: „Nu știu să-ți răspund la întrebare. Posibil că nevoia asta mi-a dezvoltat capacitatea de adaptare la orice situație. Abilitate foarte sănătoasă pentru supraviețuire, însă nu atunci când ajunge să te facă să dispari. E o replică în spectacolul „Exil” de la TNB – „ne-am adaptat atât de bine că nu mai știm cine suntem”, replică la care mă gândesc des. Cred că de ceva timp încoace sunt în etapa în care nu mai am nevoie să mă adaptez, dacă asta înseamnă să anulez o parte din mine. Acum vreau să fiu cine sunt cu totul.”
Muzica turcească a devenit pentru Aylin o cale de a-și exprima identitatea și de a păstra legătura cu comunitatea din care provine. Pe măsură ce a explorat acest univers muzical, a descoperit legături între cântecele turcilor dobrogeni și repertoriile altor comunități din spațiul balcanic și din fostul Imperiu Otoman.
„În viața mea de zi cu zi, nu o simt prezentă în vreun fel anume, poate de asta am simțit nevoia să încep să cânt muzica cu care am crescut, ca să dau ceva înapoi comunității mele. În felul ăsta, de fapt, prin muzică, originile mele sunt o prezență constantă la noi în casă.”
Pentru actriță, cântecele înseamnă atât o reconectare cu propria copilărie, cât și o contribuție la păstrarea tradițiilor transmise între generații. De la stânjeneala provocată de numele ei până la mândria de a-și afirma originile, Aylin spune că nu mai vrea să-și ascundă nicio parte din identitate.